Dr. Cristina Caliman

Medic Neurolog

Cum începe uitarea…

Demența Alzheimer atinge tot mai multe persoane în ultima vreme. Afectează nu numai pacientul, ci și pe cei din jurul său, cu predilecție familia, care se vede deodată bulversată în existența sa cotidiană, obligată să facă eforturi pentru a îngriji un om drag, dar atât de schimbat de această patologie. Ca și pacientul cu demență, își pierde treptat autonomia, devine dependent, dificil, uneori chiar agitat și violent, atât de departe de omul pe care l-am cunoscut și iubit cândva.

În România, majoritatea pacienților încă ajung târziu la medic, când deja boala a făcut ravagii, când ameliorarea e dificil de obținut, poate chiar imposibilă, ducând, într-un final, către invaliditate și moarte. De aceea, este important de știut că patologia alzheimeriană începe cu luni sau chiar ani înainte ca pacientul să prezinte manifestările evidente ale demenței și că dacă s-ar interveni medical la început, când încă nu s-a instalat încă demența ci doar un ușor deficit cognitiv, evoluția cazului ar fi cu totul alta.

Deficitul cognitiv minor, pe care literatura medicală îl denumește „mild cognitive impairment”, apare în general la pacienții predispuși la demență, 30-50% evoluează către demență, aflați de regulă în jurul vârstei de 65 de ani, deși este cunoscut faptul că există cazuri și la vârste mai tinere și, desigur, mult mai avansate! În această etapă a bolii, pacientul este capabil să desfășoare activități zilnice normale, fără afectarea vieții sociale sau profesionale, are o funcție cognitivă în general încă normală, dar se plânge frecvent de alterarea memoriei.

Unii pacienți, mai ales cei scolarizați și cu nivel intelectual ridicat, observă că se petrece o schimbare în capacitatea lor de a memora și de a-și reaminti și încearcă, o bună perioadă de timp, să nege și să mascheze acest fenomen în diverse moduri (agende personale în care își notează tot, adoptarea unei rutine zilnice stricte, limitarea comunicarii cu persoane care ar putea să le observe deficitul cognitive, etc.). Acesta este momentul când, dacă persoana în cauză ar fi supusă consultului medical, testele neuropsihice ar surprinde o scădere obiectivă a performanțelor caracteristice vârstei pacientului și s-ar putea interveni din timp în evoluția bolii. Pentru că, deși este o boală care nu se vindeca, demența Alzheimer are la bază mai mulți factori, unii modificabili iar alții, din păcate, nemodificabili, care favorizează instalarea sa. Factorii nemodificabili sunt moștenirea genetică a fiecăruia. Factorii modificabili sunt biologici și de mediu.

Dacă genetica e implacabilă, putem însă acționa la nivelul factorilor modificabili astfel: tratarea corectă a tensiunii arteriale, tratarea diabetului zaharat atunci când acesta există, corectarea dislipidemiilor (nivel crescut de grăsimi în sânge), oprirea fumatului și a consumului de alcool, identificarea și corectarea deficitului de vitamina B12 și fosfați, aport corect de antioxidanți (vitaminele A, C, E), dietă bogată în acizi grași omega 3, menținerea unei activități sociale și intelectuale bogate, evitarea stresului.

De asemenea, se poate administra, la recomandarea medicului, medicație neuroprotectoare (extract standardizat de ginkobiloba, hidrolizat de proteină din creier de porcină, pramiracetam etc.) care în unele studii și-au demonstrat eficienț în stadiile incipiente ale bolii.

Un lucru important de precizat este că  medicația antidemențială (ex: Memantina, Donepezil, Rivastigmina sau Galantamina) este indicat de către medic doar în cazurile în care pacientul este deja diagnosticat cu DEMENȚĂ, nefiind recomandat în etapa de deficit cognitiv minor (mild cognitive impairement), nici ca profilaxie a demenței. În toată această istorie, adesea tristă, a demenței Alzheimer, cel mai important pentru pacient rămâne însă sprijinul celor din jur, începând cu familia și terminând cu personalul medical.

Sincopa vasovagală

Sincopa vasovagală (SVV) este o pierdere brutală și pasageră a cunoștinței datorată scăderii irigării cu sânge a creierului.

Sistemul nervos vegetativ are două componente care acționează antagonist: simpaticul si parasimpaticul.

Sistemul nervos parasimpatic (prin intermediul nervului vag) are capacitatea de a încetini ritmul cardiac.

De partea cealaltă, sistemul nervos simpatic accelerează bătăile inimii și crește tensiunea arterială.

Când echilibrul dintre aceste două sisteme se rupe (în sensul hipertoniei vagale sau hipotoniei simpatice), poate apărea sincopa.

Trebuie precizat că riscul acestui tip de sincopă crește odată cu avansarea în vârstă.

Complicația de temut a sincopei este traumatismul cranio-cerebral și urmările sale uneori extrem de grave.

Sincopa trebuie diferențiată de lipotimie (care este o stare de rău  fără pierderea cunoștinței), de criza de epilepsie, de accidentul vascular cerebral, coma.

Cel mai adesea, sincopa riscă să fie confundată cu epilepsia. De aceea, trebuie reținut că în cazul epilepsiei, perioada in care pacientul e inconstient e mai lunga decat in cazul sincopei, ca poate prezenta miscari tonico-clonice, limba muscata si pierderi de urina in timpul crizei de pierdere de constienta.

SVV are o durata scurtă, în care pacientul nu este conștient, flasc, palid.

Înainte, pacientul poate resimți senzație de greață, de frig, transpirații, jenă abdominală, vedere încețoșată, senzație de «cap gol».

Ele pot surveni în caz de durere intensă, emoție, stat mult în picioare în locuri aglomerate sau alte situații.

Daca în cazul crizei de epilepsie, după revenirea din criza, bolnavul poate fi mai multe minute confuz, în cazul sincopei, confuzia nu apare deloc sau dacă apare are o durată de câteva secunde.

Pacienții cu sincopa vasovagală trebuie să beneficieze de o examinare medicală, măsurarea tensiunii arteriale, întins și în ortostatism, și un ECG.

Sincopa vasovagală nu necesită tratament, dar poate necesita măsuri de prim-ajutor dacă surprindem pacientul în timpul pierderii cunoștinței: întindem pe spate pacientul, îi ridicăm picioarele, îndepărtăm hainele prea strânse pe corp, verificăm activitatea cardiacă și respirația (numărăm pulsul, observăm dacă bate regulat, observăm mișcările respiratorii).

Recomandările pentru pacienții cu SVV recidivante sunt: aport corespunzător de sare, exerciții fizice, evitarea circumstanțelor ce pot provoca episodul sincopal (stat mult în picioare, emoțiile foarte puternice etc.).

Sincopa vasovagală, în sine, nu este  o condiție de natură să îngrijoreze excesiv pacientul, ținând cont de caracteristicile sale de benignitate.

Intruși în casa creierului

Una dintre cele mai negre spaime ale pacienților, care se prezintă la consult neurologic pentru simptome cum ar fi durerile de cap, amețelile, furnicăturile localizate pe diverse zone ale corpului, este că ar putea avea o tumoră cerebrală sau „cancer la cap”, cum e denumită în termeni populari. Spaima aceasta nu cunoaște vârstă, apare deopotrivă la tineri și bătrâni, e spaima că în creier mai poate fi „ceva” rău, un intrus care, odată pătruns acolo, poate distruge tot.

De altfel, atunci când pe investigațiile imagistice apare acel „ceva” care nu ar trebui, în mod normal, să existe în acea zona anatomică, termenul folosit de medici este „formațiune înlocuitoare de spațiu”. Pentru că asta face o tumoră, indiferent de ce tip este: invadează sau comprimă țesuturile sănătoase din jur și modifică astfel funcționarea respectivei regiuni, în cazul acesta cerebrale. În funcție de funcționalitatea și mărimea zonelor cerebrale afectate, o tumoră se poate manifesta diferit sau chiar poate să nu aibă niciun fel de manifestare clinică o bună perioadă de timp, dacă ea se află în ceea ce neurologii numesc „zona mută clinic”.

Dintre pacienții la care tumora se manifestă clinic, o foarte mică parte au un debut acut, brutal al simptomatologiei, care poate fi asemănător unui fals accident vascular cerebral, debut întâlnit, mai ales, când în interiorul tumorii s-a produs o sângerare. De regulă, simptomatologia prezintă o evoluție lentă progresivă putând apărea: pareze ale feței sau membrelor, tulburări de echilibru, durere de cap (40-50% dintre pacienți), vărsături, somnolență, confuzie, uneori chiar crize epileptice (la 20-30% dintre pacienți).

Diagnosticul se suspicionează în urma unui consult neurologic la care apar modificari, dar confirmarea că în creier este o formațiune înlocuitoare de spațiu o aduce doar examinarea computer tomograf sau RMN cerebral, de preferat cu substanță de contrast (dacă formațiunea evidentiabilă în creier captează substanța de contrast, acest lucru pledează în favoarea malignității!). Ceea ce trebuie știut de către pacienți este că nu toate tumorile cerebrale sunt maligne, adică popular „canceroase”, ci există și tumori benigne, „necanceroase”. Desigur, în urma aspectului evidențiat pe tomograf sau pe RMN putem emite opinii privind felul tumorii, malign sau benign, pentru că ele au caracteristici imagistice destul de diferite, dar pentru că uneori știm cu toții că lucrurile nu sunt ceea ce par, diagnosticul de certitudine privind tipul tumorii îl pune numai examenul anatomo-patologic al unui fragment de țesut, care poate fi prelevat inclusiv printr-o biopsie cu abordare minimă.

De asemeni, este bine ca pacienții să știe că o tumoare cerebrală malignă nu este obligatoriu o condamnare la moarte, pentru că și tumorile maligne sunt de mai multe feluri, iar evoluția depinde de tipul tumorii și cât de repede a fost depistată. În mare, medicii împart tumorile cerebrale în primare (adică localizate NUMAI în creier) și secundare (care sunt „puii” unor cancere inițiale localizate în alte zone ale corpului, dar care au metastazat la distanță de acele zone: cancere pulmonare, de sân, de tegument-adică melanoame; de fapt, orice tip de cancer poate metastaza cerebral, dar cele enumerate anterior dau mai frecvant metastaze cerebrale).

În ceea ce privește tipurile de tumori primare cerebrale există numeroase clasificări ale acestora, în funcție de diverse criterii. În principiu este bine de știut că ele sunt atât de variate încât se pot întâlni tipuri din cele mai agresive, cu durată redusă de supraviețuire și răspuns slab la tratament, dar și tipuri în care evoluția este extrem de lentă, întinsă pe parcursul a ani de zile, cu remisiuni lungi și, uneori chiar vindecări. În cazul anumitor tipuri de tumori se vorbește de o predispoziție genetică, observându-se că sunt familii în care mai mulți membrii au dezvoltat același fel de tumoră, dar, cel mai adesea, pacienții nu au nicio rudă care să prezinte acest tip de patologie. Tratamentul tumorilor cerebrale este și el în funcție de tipul tumorii, presupunând diverse combinații între intervenții de neurochirurgie, chimioterapie și radioterapie. Ceea ce trebuie reținut este că nu suntem total dezarmați în fața acestor intruși în casa creierului, că medicina a făcut progrese în tratarea acestui tip de patologie, că o tumoră cerebrală nu reprezintă o implacabilă condamnare la moarte, dar ca este extrem de important să le diagnosticăm din timp pentru a le putea trata corespunzător.

Cum am petrecut un „14 iulie”

Locuiam pe atunci într-un internat pentru medici rezidenţi din Franţa, o clădire mare, construită pe la 1800, care fusese înainte spital şi care în ultimii ani fusese reabilitată, recompartimentată și transformată în Internat, un cămin studenţesc unde locuiam cei care nu ne permiteam să plătim chirie în oraş.

Internatul se afla într-o curte inconjurată de ziduri inalte, cu o poartă de acces dotată cu interfon, la care după orele 22 răspundea un paznic mofluz, de care te rugai mai abitir ca de muma lui Ştefan cel Mare să te lase să intri dacă întârziai cumva după această oră. Gardul era destul de înalt ca să poată fi sărit şi chiar dacă saltul ar fi reuşit, dincolo de el te aştepta un ditamai câine lup lăsat să patruleze la căderea nopţii şi despre care aveam o bănuială că nu mă simpatizează. Acestea fiind clare, avusesem prevederea de a mă întoarce mereu în Internat înainte de zece seara. În după-amiaza aceea de 14 iulie aveam liber şi m-am decis să merg pe malul Tarn-ului unde auzisem că va avea loc o festivitate cu ocazia zilei de 14 iulie (Ziua Naţională a Franţei).

Pornisem singură, cu gândul că stau puţin şi apoi îmi văd de ale mele. Când am ajuns pe malul râului, plin de lume: pe bănci, pe pietre, pe jos chiar, fericiţi şi surescitaţi.Urma să fie un mega-foc de artificii, se auzea printre oameni. Am căutat şi eu un loc şi m-am aşezat pe o bordură lângă o doamnă mai în vârstă, cu o figură angelică de bunicuţă din poveşti, care ţinea în lesă un buldog francez. Prietenoasă, doamna mi-a zâmbit şi imediat a intrat în vorbă cu mine: de unde sunt, cu ce mă ocup. Mai exact, mă chestiona într-un mod politicos şi zâmbitor, aşa cum fac doamnele în vârstă peste tot în lume. Îi răspundeam atent, oarecum stresată să nu gafez, pentru că mi se părea prototipul franţuzoaicei vârstnice, distinsă, prietenoasă dar impecabil de amabilă.

Într-o ţară în care eşti străin iţi doreşti să fii acceptat şi ai mereu spaima că nu eşti ca ei, cei născuţi acolo. În plus, te însoţeşte temerea că poate te consideră inferior lor doar pentru că eşti străin şi vorbeşti cu accent, că nu vor avea curiozitatea şi răbdarea să cunoască omul care eşti tu cu adevărat. Aşadar, răspundeam doamnei cât mai atent, ca la un examen. Asta până în clipa când în spatele ei a aterizat un negru mititel, cu părul foarte creţ, care a început să o îmbrăţişeze vesel. ”Nepotul meu, Louis!”, a spus doamna firesc şi zâmbind. La fel de firesc, mi-a povestit că fiica ei era căsătorită cu un negru născut în Congo şi îl aveau pe Louis. Apoi, a adăugat că mai are un fiu mutat în Geneva, căsătorit cu o vietnameză, unul la Bordeaux însurat cu o franţuzoaică şi un fiu mezin, student la Londra, homosexual.

Istorisea firesc nişte fapte pe care ea le considera fireşti: să te căsătoreşti cu oameni de altă rasă şi naţionalitate decât tine, veniţi din celălalt capăt de lume, să locuieşti unde vrei, să trăieşti aşa cum vrei… Şi mă gândeam, privindu-i ochii limpezi şi figura de franţuzoaică tipică, cum în oraşul meu din România orice băbuţă băştinaşă ar muri pe loc de inimă rea dacă fiu-su ar fi homosexual, şi ar ezita să iasă pe stradă cu nepotul negru, de teama gurii lumii… Mă gândeam că suntem încă intoleranţi, că ne îngrădim mental copiii, că suntem prizonierii ideilor preconcepute. Focul de artificii începuse, agitându-l pe câine. Louis cel mic şi negru urla plin de entuziasm, aşa că doamna şi-a întrerupt confesiunile şi a strigat la cei doi: ”Louis, taci te rog! Robespierre, termină cu lătratul prostesc!” In acea clipă m-am simţit foarte pătrunsă de spiritul Revoluţiei Franceze pe care o sărbătoream eu, o străină, alături de o “mamaie” franţuzoaică tipică, de nepotul ei negru şi de un buldog francez pe nume cum altfel decât ….Robespierre! ”Vive la France! Liberte, fraternite, egalite!” am strigat sub cerul luminat de artificii. M-am întors la Internat puţin după orele 22:00. Poarta era deja închisă. Am sunat de mai multe ori la interfon, panicată că rămân noaptea pe stradă. A răspuns, într-un târziu, paznicul cel morocănos care cu greu mi-a deschis, după un interogatoriu amănunţit asupra identităţii şi intenţiilor mele, cât şi asupra motivului întârzierii. Nu l-a impresionat de loc că mă întorceam de la sărbătoarea lui „14 iulie” şi nici nu părea pătruns de spiritul lozincii revoluţionare de “Liberte, Fraternite, Egalite”. Sau poate n-o fi fost francez?!

Despre depresie, pe scurt!

M-am gândit să scriu câte ceva despre depresie deoarece luna ianuarie este considerată ca fiind luna cea mai „depresivă” a  anului. În plus, în fiecare an, se stabilește (nu știu cât de științific) care este ziua cea mai tristă din acel an. În 2017 se pare ca va fi 16 ianuarie.

Se știe că depresia este una dintre cele mai des întâlnite probleme ale omului modern. În prima jumătate a vieții, depresia afectează 25% dintre femei și 12% dintre bărbati, indiferent de zona geografică si culturală, datorită diferențelor hormonale, efectelor pe care nașterile le au asupra femeilor, modelelor comportamentale învățate.

După vârsta de 50 de ani, depresia apare în mod egal la ambele sexe. Frecvența depresiei crește la vârstnici. Primul episod depresiv apare, de regulă, între 20 și 50 de ani, adesea el fiind urmat și de altele de-a lungul vieții. Există o predispoziție familială a instalării depresiei, riscul acesteia fiind de 2-3 ori mai crescut la rudele de gradul 1 ale pacientilor depresivi. Dincolo de predispoziția genetică există și o serie de factori sociali și afectivi care declansează depresia: pierderea unui părinte la vârste fragede, pierderea partenerului de viață sau a copiilor, pierderea locului de muncă, eșecul școlar, sentimental sau financiar.

Depresia, la ambele sexe, poate avea următoarele manifestari: pierderea interesului și a plăcerii, tulburări ale apetitului alimentar, greutăți de concentrare, pierderea respectului de sine, tristețe marcată, tulburari ale somnului, anxietate, stări de apatie sau agitatie, lipsă de inițiativa și, în cazuri extreme, planuri de sinucidere. Există și forme de depresie specifice: Depresia post-partum- o formă de depresie ce apare la femeile ce tocmai au născut și care, de obicei, evoluează favorabil, remițându-se în majoritatea cazurilor. Depresia de doliu- apare la 2-3 săptămâni după decesul persoanei apropiate și se remite în aproximativ 2-3 luni. În situația în care se prelungește peste 6 luni este catalogată ca fiind „doliu patologic”. Depresia datorată unei boli somatice (exemplu: boli endocrine sau tratamente cu medicație având efecte ca adverse instalarea depresiei -Interferonul ). Depresia de pensionare – depresia omului activ care, dintr-o dată, se simte inutil și bătran. Depresia de involuție- apare la oamenii bătrâni și, de multe ori, poate fi confundată cu demența și tratată greșit.

Depresia este o afecțiune care se tratează, adesea, cu succes, dar care din nefericire prezintă un risc de recurență. Astfel, după un prim episod depresiv, riscul de recurență este de 50%, după 2 episoade crește spre 90%, iar după mai multe episoade devine peste 90%. Deoarece este o boală care poate distruge relațiile familiale și sociale ale pacientului și care, uneori, se poate finaliza chiar prin sinucidere, este obligatoriu ca acestei patologii să i se acorde atenție maximă de către medic și anturajul pacientului. Depresivul trebuie corect evaluat și tratat (tratament medicamentos și psihoterapie), dar și supravegheat și susținut de familie și prieteni pentru a ieși învingător din lupta cu boala. Să nu uităm, oricare dintre noi putem fi afectați de depresie de-a lungul vieții noastre!

Ce se poate ascunde în spatele unei demențe (I)

Poate deficitul unei vitamine să ducă la simptome de demență?  Răspunsul este „Da”, oricât ar părea de ciudat. Este vorba de vitamina B12 (cobalamina) al cărei deficit poate duce la o mulțime de boli grave. În acest articol mă voi referi doar la ceea ce neurologii numesc „pseudodemență” (adică pacientul afectat de deficitul important de B12 poate prezenta simptome asemănătoare bolii Alzheimer, fiind la prima vedere dificil de diferențiat de aceasta).

La deficitul de vitamina B12 se poate ajunge în mai multe situații. Spre exemplu, poate apărea în cazul vegetarienilor (vegani stricți) care nu iau suplimente de vitamine (știut fiind că vitamina B12 se găsește în carne -în special de vacă, porc și organe, cum e ficatul, în ouă, lapte și produse lactate, în pește). De asemeni, o întâlnim și în cazul unei absorbții alterate a acestei vitamine la nivelul tubului digestiv (bătrâni, persoane suferind de diverse boli intestinale inflamatorii sau infecțioase, persoane care iau anumite medicamente pentru diabet-Metforminul sau ulcer-antiacide).

„Pseudodemența” datorată scăderii nivelului de B12 în organism se manifestă, inițial, ca o stare de iritabilitate și depresie și chiar dificultăți în derulareae activităților intelectuale cotidiene. În evoluție, pacientul poate prezenta tulburări psihiatrice asemănătoare paranoiei („nebunia megaloblastică”). Când boala se agravează apar manifestări de confuzie și chiar delir, însoțite de senzație de amețeală marcată. Deoarece, cum aminteam și mai sus, mai ales bătrânii sunt predispuși la deficitul de B12 este de înțeles de ce acești bolnavi pot fi diagnosticați la prima vedere ca având demență tip Alzheimer și tratați greșit. Atunci când căutăm să stabilim cauza unei demențe se impun o serie de investigații, printre care este necesară și o dozare a vitaminei B12 în sânge, mai ales atunci când pacientul are un anume tip de anemie (cu eritrocite de talie mare sau „megaloblastică” cum e numită în termini medicali), anemie care are, adesea, drept cauză scăderea B12 în organism.

Dacă medicul este superficial și diagnostichează pacientul „din ochi” , din start poate rata un diagnostic corect și șansa pacientului de vindecare sau măcar de ameliorare. Odată stabilită prezența deficitului de B12 în organism, pașii următori sunt stabilirea (prin discuții cu pacientul și familia acestuia cât și prin investigații suplimentare) cauzei care a dus la această situație și, desigur, corectarea ei prin administrarea în doze adaptate și pe perioade de timp stabilite de medic a vitaminei B12. Prescrierea și administrarea de B12 se face numai la indicația medicului, sub monitorizarea acestuia.

Dacă anemia se corectează, de obicei, cam în șase săptămâni de administrare, ameliorarea simptomelor neurologice poate dura mai mult. Dacă simptomele neurologice sunt prezente de mai multe luni sau chiar ani, sunt deseori ireversibile. Ca în cazul oricărei boli, prezentarea la medic este necesară cât mai repede! În final, ar mai fi de precizat ca vitamina B12 nu trebuie folosită în cantități mari „preventiv” ( chiar dacă acest articol v-a neliniștit pe unii dintre dumneavoastră). Deși B12 nu pare să fie toxică pentru organism, orice exces trebuie evitat.

Ce se poate ascunde în spatele unei demențe (II) – Tiroida și demența

Poate proasta funcționare a glandei tiroide să conducă inclusiv la demență?!…Se pare că da. De aceea, dozarea TSH trebuie și ea să se facă de rutină, alături de alte analize, în cazul unui pacient diagnosticat cu demență, chiar dacă pacientul este bătrân. De fapt, mai ales la bătrâni, trebuie neapărat verificată tiroida deoarece disfuncționalitatea sa, la vârstnici, agravează și (mai rar) provoacă demența.

Din nefericire, tiroida noastră îmbătrânește odată cu noi, acest proces fiind influențat considerabil și de mediul nostru de viață. Din fericire, patologia tiroidiană este, la ora actuală, tratabilă cu succes. Se știe că, pe lângă alte multe roluri, hormonii tiroidieni joacă un rol și în procesele cognitive, ceea ce a dus la concluzia că hipotiroidia severă (adica secreția scăzută de hormoni tiroidieni) este o cauză de demență, dar una „curabilă”, adică vindecabilă (eu aș spune mai degrabă „ameliorabilă”).

Hipotiroidia se caracterizează prin valori crescute ale TSH și scăzute ale hormonilor tiroidieni T4 si T3. Hormonii T4 și T3 sunt secretați de tiroidă, TSH este secretat de către hipofiză și acționează asupra tiroidei stimulându-i secreția de T3 și T4 . Secreția de TSH e reglată prin mecanism de feed-back: când în sânge există cantități crescute de T3 și T4, scade valoarea TSH. Când în sânge scad T3 și T4, crește concentrația de TSH în încercarea organismului de a stimula tiroida să producă mai mult. Hipotiroidia (adică slaba secreție de hormoni tiroidieni de către tiroidă) poate să fie însoțită de tulburări cognitive vizând, mai ales, atenția, memoria și capacitatea persoanei de a realiza diverse acțiuni cotidiene (funcții executive).

Pacienții cu hipotiroidie au tendința la îngrășare, lentoare în gândire, piele uscată, somnolență excesivă, în contrast cu hipertiroidienii care sunt, de regulă, slabi, agitați, cu intoleranță la căldură, insomniaci…Deci, la prima vedere, două boli diametral opuse. Ceea ce este, însă, extrem de interesant este faptul că nu doar hipotiroidia este cauză de demență, ci si funcționarea în exces a acestei glande. Astfel, s-a observat că bătrânii ale căror valori bazale ale TSH sunt scăzute ca expresie a unei hipertiroidii subclinice au un risc de 3 ori mai mare să dezvolte o demență.

Dacă această secreție bazală scăzută de TSH (expresie a hipertiroidiei subclinice – adică fără simptome foarte vizibile) se asociază și cu prezența unor anticorpi întâlniți în boli autoimune ale tiroidei (boli denumite tiroidite, în care anticorpi produși de organismal unei persoane atacă și distrug tiroida aceleiași persoane),  riscul unei demențe crește de 20 de ori ! Ar mai fi de precizat că regiunea în care trăim înregistrează un record nedorit al bolilor tiroidei. În concluzie, aș spune că este recomandabil să ne verificăm periodic tiroida, pentru a ne menaja neuronii și a lupta, astfel, contra demenței!

Ce trebuie să știm despre AINS (antiinflamatoare nesteroidiene)

AINS sunt numeroase și variate. Cele mai frecvent utilizate sunt Ibuprofenul și Naproxenul. Așa cum sugerează și denumirea, rolul lor este de a reduce inflamația în organismul uman. Din păcate, deși utile, AINS sunt medicamente ce pot avea o mulțime de efecte adverse de care trebuie să ținem cont atunci când decidem să urmăm un tratament cu AINS pe cale orală.

Printre efectele adverse ale AINS se numără, în ordinea frecvenței: -tulburari digestive: de la simpla senzație de greață până la ulcere perforate și hemoragii digestive; – durere de cap, amețeli; – reactii alergice: probleme respiratorii date de spasmul la nivelul căilor respiratorii, erupții la nivelul pielii; – declanșarea sau agravarea unei insuficiențe renale (mai ales la pacienții care nu se hidratează corect); – agravarea HTA (hipertensiunii arteriale) și a unei insuficiențe cardiace; -probleme hepatice (rar).La femeile gravide, AINS sunt toxice pentru făt. Deoarece mulți pacienți mai urmează tratament și cu alte medicamente pe lângă AINS, este necesar să precizăm că efectele adverse cresc în cazul acesta, mai ales cele renale, digestive și hemoragice. Astfel: – nu e recomandat să luăm în același timp două AINS deoarece crește riscul de ulcer gastroduodenal și de hemoragie, fără ca efectele benefice să crească; – crește riscul de sângerare în cazul asocierii AINS cu anticoagulante (mai ales pentru Fenilbutazonă si Celecoxib, cele două crescând ele însele spontan INR-ul); – crește, de asemenea, riscul de hemoragii la pacienții care, pe lângă AINS, se mai află în tratament cu medicație antiagregantă plachetară; – la pacienții care, pe lângă AINS, mai iau și medicamente pentru boli cardio-vasculare gen diuretice, IECA, sartani, crește riscul de insuficiență renală; – există inclusiv un risc de creștere al potasiului în sânge atunci când pacientul ia AINS, dar și alte medicamente ce cresc potasiemia; AINS pot crește efectele adverse provocate de alte medicamente: fluorochinolone, hipoglicemiante (sulfamide), antiepileptice (fenitoina, acid valproic).Trebuie precizat că AINS scad efectul terapeutic al unor medicamente: antihypertensive, medicația pentru insuficiență cardiacă. Datorită tuturor acestor motive enumerate mai sus recomandăm: – evitați să luați, în același timp, AINS și medicamente care vă pot provoca sau agrava insuficiența renală; dacă acest lucru nu e posibil, monitorizați-vă funcția renală; – evitați să luați două AINS diferite în același timp, sau să luați doză dublă dintr-un AINS: nu vă va face mai bine, ci doar vor crește riscurile efectelor adverse; – nu luați AINS decât la indicația unui medic, pentru a evita problemele de sănătate pe care automedicația le poate provoca; – dacă aveți un grad de insuficiență cardiac evitați AINS, sau le luați sub supravegherea unui medic; – gravidele trebuie să evite AINS sau să își informeze ginecologul imediat dacă au luat AINS; – se evită tratamentele cu AINS pe termen lung, chiar dacă pacientul nu prezintă probleme renale, digestive, hepatice și nu ia alte tratamente , din cauza riscului apariției diverselor efecte adverse chiar și la pacienții aparent sănătoși.

Iubirea ca un drog

„Știi că iubirea schimbă tot”…așa spune un cântec des fredonat în ultimul timp în România… Dar oare e adevărat? Chiar schimbă tot iubirea, sau este numai senzația noastră subiectivă de oameni amorezați, fără niciun suport real?! Se pare că există o adevărată chimie a iubirii, creierul unui om îndrăgostit modificându-și secreția de mediatori (acele substanțe secretate de creier pentru buna sa funcționare). Astfel, creierul unui om îndrăgostit funcționează similar cu al unui consumator de cocaină, unul dintre drogurile care stimulează secreția unui mediator numit dopamina.

Cu ajutorul RMN-ului funcțional s-au evidențiat, încă de acum ani buni, acele regiuni din creier capabile să secrete cantități mari de dopamină la o persoană căreia i se arată o fotografie a ființei iubite. Oricât ar părea de bizar, creierul îndrăgostitului care privește respectiva fotografie se aseamănă cu al unui drogat sub acțiunea cocainei. Un psihiatru din America, Olds, afirma: „Știm că ariile primitive din creier sunt implicate în iubirea romantică”…transformând, astfel, în pură biologie tot inefabilul iubirii cântată de poeți de-a lungul veacurilor. „Speranțele, spaimele și preocupările profunde, chiar nebunești ale primilor fiori ai iubirii, nu sunt decât manifestări de tip obsesiv-compulsiv asociate cu infatuare, datorate secreției scăzute de serotonină”, după părerea unui alt medic, Schwartz.

La începutul iubirii crește și secreția de cortisol, un hormon „de stres”, ceea ce provoacă bătăi puternice de inimă, palme transpirate, anxietate, îmbujorarea subită a obrajilor – manifestări întâlnite la îndrăgostiți. Dar cum iubirea presupune și zbucium, suferințele din dragoste au și ele chimia lor particulară. Când sunt separați mai mult timp, la cei indragostiți apare un sentiment puternic de „lipsă”. Ei simt o nevoie patologică să revadă ființa iubită, devin neliniștiți, neîncrezători în ei înșiși, nu mai au chef de nimic, uneori căzând chiar și în brațele depresiei. Orice veste de la cel drag are asupra lor același efect pe care o nouă doză de drog o are asupra unui drogat: învie, pur și simpul, pe loc! Separarea de persoana iubită, chiar dacă e pasageră, duce la depresie (opusul euforiei începutului de iubire), la fel ca și în cazul unei persoane dependente de droguri.

Dopamina este un neurotransmițător care iubește noutatea. Astfel, la îndrăgostiții care sunt de mult timp împreună apare un soi de „toleranță la stimul”, care nu e neapărat un semn ca aceștia nu se mai iubesc, ci doar ca ale lor creiere s-au obișnuit unul cu altul și nu mai produc mediatori cerebrali în aceeași cantitate ca la începutul relației, când fiecare reprezenta un „stimul” nou și cu atât mai puternic pentru celălalt. Un soi de toleranță analogă a celei dezvoltatea de vechii toxicomani, care îi făcea pe aceștia să caute alt drog… Multe teorii ale iubirii, spun Schwartz și Olds, afirmă că orice iubire mare și pasională devine, cu timpul, o iubire liniștită „compasională”, profundă dar fără euforia și trăirile de la început. Din fericire, în 2011, un studiu realizat de cei de la Stony Brook University din New York a arătat că te poți reîndrăgosti nebunește de cineva chiar și după decade de mariaj.

În cadrul acestui studio s-au făcut investigații RMN cuplurilor care erau, în medie, căsatorite de 21 de ani și au evidențiat capacitatea de a secreta la fel de mult dopamina în anumite arii cerebrale ca și la cuplurile proaspăt îndrăgostite. Concluziile studiului au fost că starea de excitare cerebrală rămâne chiar și după ce pasiunea amoroasă a trecut, favorizată, totuși, de elementele de „noutate” pe care cuplurile le introduc în viața și rutina lor cotidiană: o călătorie romantică în cuplu, în care cei doi se redescoperă în alt decor, activități noi, schimbări în vestimentație etc., toate acestea reprezentând forme de stimuli vechi sub o nouă aparență care diversifică modul de reactive al ariilor cerebrale associate cu plăcerea.

Creierul uman are o capacitate fascinantă de a se adapta la situații noi, iar acest lucru a făcut posibilă evoluția ființei umane de-a lungul timpului. Aceeași neuroplasticitate a creierului poate să devină, însă, dușmanul iubirii și al relațiilor monogame de lungă durată. Când viața în comun devine mult prea previzibilă, când avem impresia că nu mai putem să descoperim nimic la celălalt, creierul nostru neuroplastic se revoltă pentru că îl împiedicăm să își îndeplinească menirea.

„Știi că iubirea schimbă tot/ N-aș fi crezut că am să pot/S-accept să fiu altcineva/De teama c-ai pleca… „Fiindcă iubirea schimba tot”, cântă Andra…

Inadaptabilitatea bătrâneții – teorii

Tineri fiind, mulți dintre noi ne lovim de încăpățânarea și ideile preconcepute ale celor mai în vârstă. Sau cel puțin așa catalogăm noi acele reacții prin care bătrânii refuză să se adapteze unei noi situații… și ne promitem că noi nu vom fi niciodată la fel ca ei! Bariere între generații au fost de când lumea. Cutezători, deschiși la nou și avântați la anii tineretii, oamenii devin tot mai prudenți, bănuitori și lipsiți de elan pe măsura ce avansează în vârstă. Vor sau nu vor, bătrânilor le este tot mai greu să își adapteze reacțiile în funcție de cei din jur sau de conjunctura nou apărută. Cu anii, căutăm tot mai mult persoane care gândesc la fel ca noi, situații familiare, agreabile, care nu ne supun niciunui stres de adaptare.

Bunicul meu, de pildă, după ce a trecut de 80 de ani, a refuzat cu obstinație să schimbe fie și un bibelou de la locul său, în camera sa. La cei 98 de ani cât are acum, trăiește înconjurat de lucruri vechi, adunate de-a lungul vieții, având ritualuri zilnice stricte autoimpuse. Din când în când ne mărturisește ca , pentru el, cea mai mare tragedie  ar fi să îi schimbăm patul, de altfel destul de hârbuit, dar în care doarme de aproape 40 de ani! De fapt, explicația care stă la baza acestui tip de comportament al vârstnicilor este pierderea neuroplasticității cerebrale, adică acea capacitate a creierului de a reacționa corespunzător la nou prin crearea de noi conexiuni neuronale funcționale adaptate. Când oamenii imbătrânesc, aceste noi conexiuni se formează tot mai greu.

Într-o lume în permanentă schimbare, bătrânii păstrează aceleași tipuri de comportament deprinse cu ani în urmă. Astfel, un bătrân mai degrabă va încerca să modifice după dorința sa o situație decât să se adapteze el la ea. Cu vârsta, oamenii nu mai vor să se integreze, ci doar să controleze, uneori cu orice preț, lumea din jurul lor. Acest lucru duce, în general, la conflicte, suferință și izolare , „singurătatea arctică a bătrâneții” … În lucrarea sa, „Brain and Culture: Neurobiology, Ideology and Social Change” , Wexler (psihiatru și cercetător la Yale) extinde aceasta idee a pierderii neuroplasticității odată cu îmbătrânirea inclusiv la comunități, nu doar la ființe umane observate individual. El susține că declinul relativ al neuroplasticității cu îmbătrânirea ar explica multe fenomene sociale.

Astfel, comunitățile vechi, cu tradiții puternice, ar prezenta o incapacitate de a se adapta altor culturi. Dus la extrem, acest fenomen conduce la manifestări violente prin intermediul cărora anumite comunități umane vor să își imprime modul de viață și gândire altor comunități diferite de ale lor, generând, într-un final, terorism și război. În fapt, teoria lui Wexler este că „majoritatea conflictelor interculturale la care asistăm azi sunt rezultatul unui declin relativ al neuroplasticității”, ceea ce va deveni o importantă problemă pentru omenire, cu atât mai mult că procesul de globalizare a adus și continuă să aducă laolaltă culturi și oameni foarte diferiți. Dacă eforturile suplimentare de învățare, cunoaștere și acceptare a NOULUI vor reuși să preîntâmpine acest proces de rigidizare a gândirii personale și sociale, numai timpul ne-o va putea spune.